prelucrarea lemnului

Prelucrarea lemnului

      Lemnul este considerat materie prin excelenţă, plin de căldură şi personalitate faţă de răceala şi indiferenţa metalului. Tradiţiile popoarelor europene asociază lemnul cu ştiinţa, deoarece scrisul, cândva, a reprezentat încrustarea unor semne pe lemn, aidoma răbojului strămoşilor românilor. Spre curiozitate, dar şi ca argument, „buchia” noastră, împrumutată din slavul buk, vine de la numele … fagului. Lemnul se asociază cu focul sacru. Această sacralitate a lemnului, derivată dintr-o religie cu puternice accente dentrolatrice, se manifestă la români în multiple forme. Astfel, avem în vedere preferinţa, acolo unde se poate, pentru casa de lemn, veneraţia acordată bisericilor de lemn, mai cu seamă celor construite dintr-un singur arbore şi fără cuie de lemn, ca şi prezenţa lemnului în multe rituri şi obiceiuri calendaristice (buturuga sacră de la Crăciun, butucul sau tăietorul de lemne unde aveau loc cele mai importante rituri de venerare a strămoşilor, parii sau stâlpii de lemn cu un rol atât de important în magia premaritală). Nu întâmplător, tăiatul lemnelor din pădure şi căratul lor era un adevărat ritual cu multiple interdicţii de timp, de loc şi de comportament pentru cei care făceau acest lucru, aceste reguli funcţionând mai ales atunci când se alegeau lemnele pentru ridicarea unei case; cel mai falnic trunchi, provenit de la un arbore sacru (stejar, brad, fag sau frasin) devenind grinda casei (dulapul sau meşterul-grindă), acesta urmând a fi în casă una din principalele întruchipări ale strămoşului mitic.

foto: https://blog.udemy.com/wood-carving-for-beginners/

Preocuparea pentru prelucrarea lemnului îşi găseşte multiple explicaţii, dar una dintre cele mai plauzibile constă în aceea că materialul se pretează la întrebuinţări diverse, cu multă uşurinţă, iar decorarea propriu-zisă se realizează cu unelte simple (topor, bardă, daltă, briceag), care nu presupun tehnologii elaborate minuţios. Un alt argument îl poate constitui faptul că lemnul a fost prelucrat artistic de om înaintea lutului, constituind astfel materialul asupra căruia s-au imprimat primele însemne decorative. Din punct de vedere al tehnicilor folosite, nu se poate vorbi de sculptură în lemn propriu-zisă, întrucât rareori se realizează detaşarea completă a unui volum, însă se folosesc alte tehnici, în primul rând crestarea, apoi incizia, pirogravarea, intarsia, cojirea, încovoierea, cioplirea, înfăşurarea şi împletirea, încrustarea şi, în cazuri deosebite, tehnica ronde-bosse, de asemenea, perforarea (traforarea), iar pentru bâtele (botele) ciobăneşti turnarea sau umplerea cu metal (cositor).

foto: http://www.davidcalvo.com

       Crestarea este o tăiere puţin adâncă în masa lemnoasă, fiind tehnica principală ce aduce în această ,,civilizaţie a lemnului” nota superioară de realizare artistică, de înalt rafinament, situând obiectele de lemn făurite de meşterii români pe una din culmele artei tradiţionale a lemnului din Europa. Cu unelte simple, meşterul popular a crestat bucăţile de lemn de stejar, nuc, tei, salcâm, răchită din care a confecţionat mobilier, unelte şi ustensile de uz casnic, acoperindu-le adesea cu o reţea fină de motive decorative. Cea mai clară clasificare a crestăturii în lemn este cea a categoriilor de obiecte pe care se aplică. Primul câmp este cel al arhitecturii populare, crestăturile în lemn aplicându-se pe principalele piese constructiv- decorative ale caselor, bisericilor şi diverselor acareturi. Astfel, stâlpii casei, ramele uşilor şi ferestrelor sunt decorate cu măruntele crestături geometrice, completând frumuseţea volumelor cioplite sau sculptate ale acestor elemente arhitectonice. Al doilea câmp de aplicare al crestăturii în lemn îl constituie mobilierul de diferite categorii. Aici, în asociere cu scrijelirea, reprezentative sunt lăzile de zestre, mesele, unele categorii de dulapuri şi blidare, scaunele şi băncile, unele obiecte recent apărute în casa ţăranului – suporturi pentru telefon sau flori. Mobilierul caselor arhaice era foarte simplu, fiind perfect adaptat funcţiilor sale. Principalele motive tradiţionale sunt linia dreaptă, punctele, spirala, dinţii, rozeta, crucea, bradul şi rar silueta omenească. Piesele de căpătâi ale mobilierului din interiorul ţărănesc erau patul, masa, scaunele, laviţele, blidarul, colţarul, poliţele, culmea şi lada de zestre. Al treilea câmp de aplicare a crestăturii în lemn este cel al uneltelor legate de diferitele îndeletniciri tradiţionale româneşti. Dintre acestea menţionăm: cozile de coasă, cozile de linguri, greblele pentru fân ş.a. Apoi, frumoase crestături regăsim pe uneltele folosite la ţesut: furcile de tors, fusele, precum şi pe părţi ale stativelor (războaiele de ţesut). Între ustensilele casnice, alături de tot felul de mici recipiente pentru sare, mirodenii, făină sau cutii, un loc aparte îl au lingurile ale căror cozi sunt „îmbrăcate” în această haină minunată a crestăturilor.

foto: http://www.alibaba.com

Uşor de prelucrat, prin însăşi structura sa naturală, consistentă şi relativ uşoară totodată, lemnul posedă excelente virtuţi plastice, cu subtile şi profunde variaţii cromatice. Spre deosebire de alte materiale, utilizate, aproape exclusiv numai în arta cultă, cum ar fi, bunăoară, marmura, bronzul şi metalele preţioase, mult mai rare, mai scumpe, şi, deci, mai greu de procurat, lemnul, prin calităţile menţionate, prin omniprezenţa şi accesibilitatea sa generală, a fost şi continuă să fie folosit, pe scară foarte largă, atât în creaţia cultă, cât şi în cea populară, ultima fiind incomparabil mai veche decât prima şi, fireşte, mult mai răspândită.

Unul dintre cele mai importante domenii ale artei populare, al cărei excepţională dezvoltare se explică desigur şi prin abundenţa ,,codrilor o dată de nepătruns” care acopereau acest teritoriu. Poate că nicăieri ca în acest domeniu nu s-a manifestat mai amplu spiritul creator al ţăranilor. Condiţiile istorice, legătura profundă a poporului român cu pădurea („codrul îi frate cu românul”!) explică dezvoltarea remarcabilă a acestui meşteşug, încât se poate vorbi de o adevărată ,,civilizaţie a lemnului” românească. Copacii doborâţi se decojeau şi se curăţau până spre vârf, iar acolo li se lăsa câteva crengi cu cetină care aveau menirea să extragă toată seva din trunchi timp de câteva săptămâni. Astfel, tradiţia populară a păstrat până nu demult credinţa că arborele de lucru trebuie tăiat „când îi luna la-nceput, c-atunci îi tare şi nu-l mănâncă carii” sau „la gătitul lunii când se gată şi carii” ori „când îi luna-n sus”. Asemenea convingeri au, se pare, un fond magico-ezoteric, găsindu-şi explicaţia şi în zestrea de cunoştinţe practice a strămoşilor noştri, în observaţiile privitoare la influenţa astrului nopţii asupra ciclurilor vieţii vegetale şi animale. De altfel, cercetările ştiinţifice recente arată că, într-adevăr, în faza de lună plină, paralel cu intensificarea câmpului de gravitate selenar, creşte cantitatea de sevă elaborată care circulă în vasele arborilor.

 

    Sub raport ornamental, obiectele de lemn încearcă să suplinească, prin mijloace de expresie proprii, lipsa culorii, urmărindu-se îndeobşte evidenţierea însuşirilor naturale ale esenţei lemnoase. Din punct de vedere morfologic, pot fi deosebite mai multe categorii de elemente, motive şi compoziţii ornamentale: antropomorfe, geometrice, zoomorfe, fitomorfe, cosmice, liber desenate sau mixte. Ca motive antropomorfe s-a identificat reprezentarea realistă a două motive: mâna în varianta pumn şi capul de om, motive desprinse din partea superioară a bâtelor ciobăneşti. Compoziţia antropomorfă realizată prin incizie este foarte des întâlnită şi, de obicei, expune ciobanul cu oile în diferite ipostaze. Ca motive geometrice se pot distinge zimţii, spirala şi cercul incizat sau decupat prin care se face trecerea spre cosmomorf, realizându-se decoraţii de mare vechime ca roza vânturilor, sau motivul solar în toate variantele lui. Se întâlnesc, de asemenea, pătratul, rombul, arcul de cerc şi funia sau torsada prin care se realizează zoomorful „ascuns” în motivele şarpe sau dintele de lup, iar dintre ornamentele vegetale, de obicei reprezentate în manieră naturistă şi uneori stilizat, amintim crenguţa de brad, frunza, conul, floarea. Precizăm că peste tot se recurge la rezolvarea motivului decorativ în funcţie de tehnica folosită. Incifrând, iniţial, sensuri adânci referitoare la viaţă şi moarte, la originea şi organizarea universului, a societăţii omeneşti şi a rosturilor ei, aceste impresionante reprezentări simbolice din spatele elementelor, motivelor şi compoziţiilor decorative îşi pierd treptat sarcinile ideatice, rămânând în arta medievală, cultă şi populară, numai ca o funcţie decorativă; vor avea, în continuare, o inepuizabilă fantezie, dar sunt „golite de înţelesul primitiv şi de lumea de gânduri din care au izvorât”. Unele obiecte, în special cele din inventarul pastoral, ca lacra, scafa, cupa, apoi unele forme de bătalău, chilug şi brai sunt realizate, din secolul al XVIII-lea, prin strunjire şi, de multe ori, ornamentate ulterior cu motive pur geometrice ordonate într-un ritm circular. De altfel, nici produsele dogarului nu beneficiază de aportul unei decorări exprese, pirogravura completând uneori, sub raport decorativ, aceste piese. Unul din obiectele cele mai comune şi mai variat ornamentate este lingura, indispensabilă oricărei stâni sau gospodării păstoreşti; confecţionarea unora depăşeşte sfera meşteşugului de lingurar, întrucât ornamentarea lor dovedeşte talent artistic deosebit. Bâtele (botele) ciobăneşti solicită o tratare mai atentă, întrucât, în afară de multipla ei funcţionalitate, se presupune că ar avea la bază răbuşul, bota-răbuş. Momentul în care semnul de răbuş de pe bota ciobănească se transformă în ornament presupune, probabil, existenţa unor valori afective deosebite. Tehnicile de realizare sunt variate, apărând adesea motive decorative neaşteptate cum ar fi steaua sau steluţa, soarele şi luna. Rareori apar stilizări heraldice. Tehnicile cele mai frecvente de decorare a botelor sunt crestarea, incizia, cojirea, precum şi pârlirea, care constă în realizarea motivului ornamental în negativ, după care urmează arderea la para focului până se obţine carbonizarea superficială a părţii cojite, în final îndepărtându-se coaja rămasă, obţinându-se astfel pozitivul ornamentului. Pirogravarea este tehnica ce se obţine prin realizarea motivelor ornamentale cu ajutorul unui fier înroşit în foc. Ca formă simplistă a pârlirii este trecerea unei bote cojite prin para focului urmărindu-se înlăturarea tuturor asperităţilor pentru a se obţine ulterior luciul ei prin frecare cu un postav aspru. Au existat şi bote ciobăneşti-fluier a căror ornamentare cerea respectarea unor norme ferme de execuţie, presupunând folosirea unor unelte speciale, cum ar fi fierul lung pentru arsul orificiului interior sau, în mai rare cazuri, sfredelul lung utilizat în acelaşi scop. Pentru arderea orificiului interior al unei bote-fluier se presupune consumarea unui interval de timp îndelungat, cât şi o deosebită îndemânare a creatorului. Adevărata artă atât în confecţionare, cât şi în interpretare, o are fluierul mare sau cavalul realizat invariabil din lemn de foioase. Ornamentica acestuia atinge culmi de măiestrie, iar motivele distribuite, de regulă în două registre neproporţionale, încântă prin rigoare şi fineţe. Sunt reluate, de obicei, motivele botelor ciobăneşti, în care uneori elementul concentric pur se disociază în spirală unduind printre spaţiile dintre găuri şi unind cele două registre. Pecetea ornamenticii se regăseşte şi pe splendide exemplare de juguri şi tarniţe.  

ganduridelemn_scule_6

Dulgheria

Cunoscută şi sub numele de stolerie, apare ca meşteşug specializat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Din punct de vedere etimologic, acest cuvânt derivă de la ucraineanul stoljar, desemnând persoana specializată în confecţionarea pieselor de mobilier. Trecerea la noul tip de locuinţă, cu două încăperi şi tindă centrală, face necesară apariţia acestui meşteşug care asigură confecţionarea uşilor şi a ferestrelor. Într-o primă fază, dulgherii meştereau mobilierul strict necesar gospodăriei; ulterior, au apărut cele două meserii, bine determinate funcţional. Mobilierul dulgheresc era executat din scânduri cioplite cu toporul, barda şi cuţitoaia, încheiate în ulucuri, ca şindrilele de pe case prinse în cuie de lemn.

Tâmplăria

Faţă de uneltele pe care le folosea dulgherul în mod curent, tâmplarul recurge în mod obligatoriu la o masă de tâmplărie, hobelbanc – masa pentru geluit – ferăstraie de mână de diferite tipuri (în coadă de vulpe sau coadă de şoarece), horjuri, gealăul, raubancul, fălţuitorul, gura de broască etc. Principalele obiecte confecţionate de tâmplari sunt următoarele: podişoare, cuiere, dulapuri, credenţe, paturi, scaune, laiţe cu spătar sau fără spătar, mese, lăzi de zestre, colţare, hambare, cufere, cadre pentru verande ş.a.

Până la un punct, repertoriul decorativ al sculpturii româneşti în lemn este comun atât obiectelor de interes laic, cât şi celor destinate bisericii. Astfel, străvechea rozetă solară, cu diversele ei variante, ca şi stilizările geometrice, alcătuite din linii frânte şi curbe, ingenios combinate în succesiuni romboidale şi circulare, se regăsesc deopotrivă în crestăturile lăzilor de zestre şi ale jilţurilor domneşti, în câmpurile decorative ale stranelor şi uşilor bisericeşti sau ale tâmplelor, analoagelor şi crucilor. Iată încă o dovadă a circulaţiei tehnicilor şi motivelor decorative în toate domeniile vieţii sociale din trecut!

 

sursa: http://www.mesteri-populari.ro

Da mai departe: